de Arcadie Lozan (Chişinău)
| Problema problemelor | Problema enuntului | Problema REBUS | Problema subiectivismului |
Ideea de a provoca o dezbatere la tema "Problema de revistă" mă măcina de mai mult timp încoace, dar o tot amânam, zicându-mi că toate se vor rezolva de la sine şi evolutivul îşi va impune amprenta şi asupra calitativului. Realitatea însă bate pasul. Lucrurile stau pe cât de simplu, pe atât de ...
Simpleţea, total marcată de sorgintea fenomenului "românesc pur-sânge" ar veni din largheţea cu care putem pleda cauza, putem canaliza direcţiile şi revoluţiona totul (inclusiv temeliile) fără a ţine seama de "false rigori", tradiţie şi uneori de bunul simţ. Partea anevoioasă se trage şi ea din "mioriticul" nostru specific: poeţi fiind (100%) de ce n-am fi şi nişte problemişti notorii, prin definiţie.
Toate bune până acum, dacă am însuşi perfect temele date pentru repetare. Dar nimeni şi nimic pe lume nu ne va lipsi de plăcerea de a da prin gropi, respectând cu sfinţenie datina străbună, graţie generosului relief strămoşesc.
Ar fi de la sine-nţeles că nu voi să dau lecţii, să pronunţ sentinţe, să pun puncte pe vreo literă. Părerile mele, fiind strict personale, deci obiectiv subiective, nu se vor neapărat aplaudate (huiduite) în unanimitate. Sper, printr-un comun efort, să găsim "secţiunea de aur" pentru acest product şi prin asta să ne protejăm drepturile de consumator.
Epuizând limbajul esopic aş trece la mult-pătimitul realism multilateral. În viziunea mea, "problema de revistă" vine să acopere (într-un mod fericit, zic eu) golul dintre tipurile de probleme jucate în sală. Pe de o parte Integralul parţial (total) cu o libertate totală în acţiune (!) pentru ca la cealaltă extremă (şirul) să fim sufocaţi într-o cămaşă de forţă. Ambele cu frumuseţea lor, şi-au confirmat pe deplin dreptul de a fi în afara oricărei concurenţe în probele de sală cu caracter oficial.
Puţin (cu totul) altfel stau lucrurile într-un concurs de revistă. Nu aş crede că ne-ar plăcea să jucăm într-un an 6 şiruri + 6 integrale + n partide.
Cu DEX-ul (calculatorul) în faţă, în liniştea nopţii (dimineţii) cu o bere rece (cafea aburindă) alături şi cu timp berechet la dispoziţie s-ar dori ceva mai sofisticat (deosebit) decât un pumn de litere, scoase din sac la întâmplare urmând a fi aşezate pe tablă într-o oră. Ferma mea convingere: cele mai frumoase (valoroase, ingenioase) probleme se află undeva la mijloc.
Fie că se va impune o oarecare ordine unui integral, fie că se eliberează mai mult sau mai puţin un şir... marea majoritate a problemelor cad sub această incidenţă, cu rare excepţii, astfel că vom încerca a generaliza asupra tipicului. Conceptul extrascrabblistic prezent în unele probleme ar putea fi un capitol aparte, important mi se pare e doar faptul ca el să nu fie dominant (determinant) şi să eclipseze latura (componenta) scrabblistică.
Aşadar vom descoperi prezenţa unui mecanism ce asigură deplasarea înspre liberalizarea şirului sau ordonarea integralului, şi care diferă de la caz la caz. Convenţional aş numi acest mecanism - "BARĂ" pentru comoditate, şi fără pretenţii. Aş exemplifica câteva tipuri de BARĂ pentru claritate:
I. Pentru integral parţial (total):
- o anumită ordine în depuneri (după punctaj, algoritm impus anumitor litere, grupe de litere, ş.a.);
- exclusiv - scrabble;
- tematică;
- elemente obligatorii de simetrie literală;
- excluderea adiacentelor;
- teren limitat (brăduţ, clepsidră, halteră, ş.a.).
II. Pentru şir:
- formarea după un anumit algoritm (săritura calului, pe cerc, reconstituire şi rejucarea şirului);
- "dizolvarea" şirului după anumite scheme;
- alegerea unui fragment dintr-un text masiv;
- combinarea relativ liberă din două sau mai multe componente etc.
Felul în care BARA a fost concepută de autor, formularea enunţului, strategia de joc ce s-ar impune, gradul de libertate (constrângere) oferit, multitudinea de variante posibile, asigurarea unui potenţial avansat pot naşte un veritabil "PROBLEMAZZO", dar şi ... o problemuţă. Astfel privind lucrurile, am conchide că BARA este elementul determinant, sarea şi piperul problemei.
Impunerea mai multor BARE poate compromite total sau parţial o idee bună, impunând concomitent strategii diferite, uneori incompatibile, îngreunează mult găsirea soluţiei optime prin acceptarea unor compromisuri, limitează potenţialul şi valenţa problemei.
Ar fi vorba despre "Boala copilăriei" unor autori începători ce şi-ar dori realizarea tuturor ideilor dintr-o lovitură. GREŞIT!
În loc să avem 2 (sau mai multe) probleme bune, ne vom căzni cu una ... chircită.
Problema scrabblistică rămâne una din puţinele probe ce au supravieţuit impactului cu tehnologia informaţională avansată. Soluţiile câştigătoare se vor apropia periculos de mult de potenţialul teoretic fără prea mari posibilităţi de îmbunătăţire. Astfel, în prim plan se impune obligativitatea asigurării problemelor cu un pronunţat grad de departajare. Această funcţie revine pe seama BAREI, ea fiind stăpâna situaţiei, catalizatorul şi inhibitorul ei.
Cu siguranţă problema "VARIANTE" a lui Sandu Lăcătâş ar fi avut de câştigat dacă se admiteau ambele cuvinte, nu numai cele de după "VEZI". Sau dacă în problemele tematice termenii obligatorii s-ar referi numai la cuvintele de bază, nu şi la adiacente. N-ar fi atractivă posibilitatea realizării unui cub cu LUXEMBURGHEZELE făcând depuneri numai cu "locuitori"? Sau dacă am extinde fondul prin admiterea cuvintelor din imediata apropiere a tematicii (JIDOVESC, MAGHIARIZASERĂM, RUSISME)? Aceste exemple vin doar să ilustreze supoziţiile referitoare la BARĂ şi rolul ei. Posibilitatea de a direcţiona vectorul înspre "polivalenţă" ar trebui neapărat realizată la maximum. În caz contrar ea devine un obstacol, diminuează gradul de departajare. BARA cea mai potrivită, paradoxal, ar fi una simplă, uşor de manevrat şi uşor de formulat, ce ar satisface pe deplin principiului: se admite tot ce nu e interzis, şi în plus ar mai ascunde prin subterană nişte valenţe dosite, cu efect întârziat. Aş exemplifica cu problema lui DLS, "Serie tactică de maxime, 10x10", când din câteva cuvinte, aparent echivalente, (BURGHEZ, ZBUGHEA, EXHIBEZ) se cerea ales ultimul, ca fiind potenţial mai valoros (10 x 3, contra 10 x 2 la celelalte) într-o depunere ulterioară. Astfel primul tur rupe clasamentul în cei ce au văzut diferenţa care nu era şi cei ce n-au văzut diferenţa care de fapt era. Reamintesc: se juca tactic, în fiecare tur câte 10 litere.
Unele probleme, să le numim "repetabile", ar putea fi prezente din an în an, modificând doar materialul literal, fără riscul de a se repeta soluţiile şi fără a pierde cât de puţin din frumuseţe şi interes. O atare practică ar permite susţinerea concursului la un anumit nivel calitativ, reducând la minim nişte eventuale eşecuri când în criză de idei şi de timp se propun nişte problemuţe plăpânde. Uneori se ajunge până la a se da nişte studii scrabblistice, care nu au decât două soluţii: corect / incorect. Am putea vorbi de departajare, puncte de clasament, când 95 %câştigă proba şi restul completează podiumul? Gafe regretabile! Dar când ele se repetă cu insistenţă - lasă de gândit. Cu riscul de a-mi aprinde singur rugul, aş îndrăzni să afirm că şi problemele de punctaj minimum sunt cam răsuflate, ele rezolvându-se strict matematic şi foarte puţin scrabblistic. Poate ar fi cazul de a încerca un punctaj minim pe şir. Aici ar putea aparea ceva surprize, găselniţe originale, în cazul când şirul e destul de ermetic. Jucându-mă în continuare periculos cu focul, aş îndrăzni să intru mai adânc. O problemă ce permite realizarea unui cub cu LUXEMBUGHEZELE e pe jumătate ratată, chiar dacă mai e loc pe tablă şi litere în sac. Depunerea se aşează din oficiu şi se dă un nou start spre a culege puţinele puncte rămase în joc.
Privit ca un element de legătură ideatică între autor, concurent şi arbitru, enunţului îi revine rolul determinant în ce priveşte reuşita finală. În măsura în care conceptul s-a reuşit teleportat în mintea fiecărui concurent, integral şi intact, putem aprecia calitatea problemei. Fiind veriga cea mai vulnerabilă, este totodată şi cea mai expusă încercărilor, deseori oferindu-se adevărate mostre de echilibristică lingvistică. Principiul: "Se permite tot ce nu e interzis" ne cam joacă festa. Hotarele "interzisului" trebuiesc bine delimitate şi respectate cu stricteţe, pentru a "permite tot" în interiorul acestora. Penetrarea unor contururi vagi ale interzisului provoacă interpretări cu consecinţe nefaste. Vom avea de rezolvat minimum două probleme distincte cu potenţial, stratagemă, tactică, punctaje diferite. Atare situaţii pun în dificultate atât concurenţii cât şi arbitrii: sau tai în carne vie, sau cauţi compromisuri, lămuriri, şi ... mergi pe mâna majorităţii. Evazivul din enunţ tentează de a păşi puţin dincolo.
Ferma mea convingere: Enunţul problemei va fi formulat cât mai concis, clar şi cuprinzător, într-un limbaj cât mai cazon cu putinţă, evitându-se pe cât se poate formulele cu echivoc. În caz de necesitate, se va exemplifica prin "corect" şi "incorect" ca un caz aparte se vor face referiri la modalităţile de utilizare a jokerilor, poate chiar cu riscul de a se repeta. (Mai bine o propoziţie în plus, decât o problemă în minus).
Aş aminti al şaptelea U într-un citat de Seneca (REBUS Nr.3). Fiind vorba de citat, logic ar fi ca fondul de litere să fie închis, fără posibilităţi de modificare. Or, jucând cu altă literă în loc de U, vom juca după propriul citat. Astfel de breşe, ne bagă automat sub incidenţa dublului standard. Clasamentul se va rupe în două şi evident va fi clar departajat, graţie diferenţei de potenţial ce o acordă U0 şi "?". Tot la acest capitol : Problema 4, Bufniţa 2001. Se cerea realizarea unui cub cu minim de litere dar în care fiecare literă a alfabetului trebuia să apară cel puţin o dată. Pentru literele Y, K, Q, W, care nu-s de găsit în stare liberă în săculeţ, s-a optat doar pentru una din ele. Evident, fiind reprezentată prin joker. Marea majoritate însă trece cu nonşalanţă peste o evidentă restricţie şi evită literele rare. Aţi ghicit! S-a câştigat problema cu U joker. Dar de ce să nu pui al doilea U plin? Or, formal, obligativitatea de a fi prezentă fiecare literă era deja respectată. Sau în cazul dat JOKERUL o fi însemnând şi el o literă a alfabetului (o a 23-a). Bizară logică!!! Arbitrii s-au ales în final cu doar trei soluţii cu litere rare. Ceilalţi şi-au permis ceea ce formal nu a fost interzis. Nu se ajungea la o atare situaţie dacă se spunea clar şi răspicat : Obligatoriu se va folosi Jokerul, care poate fi numai una din cele patru litere rare (Y, K, Q, W). Atunci toţi rezolvau aceeaşi problemă, şi clasamentul arăta puţin altfel, iar pe marele nedreptăţit, Corneliu Faur, posibil l-a costat în final chiar o treaptă pe podium.
Toate aceste spuse nu-s nici contestări, nici reproşuri, nici supărări, ci sper că exemplele date vin să convingă o dată în plus asupra importanţei deosebite în formularea explicită a enunţului problemei. Cu cât mai mult loc pentru diverse interpretări va lăsa enunţul, cu atât mai mare riscul de a rata problema. În astfel de situaţii arbitrii ar trebui să-şi asume responsabilitatea şi în mod normal rezultatele ar trebui anulate. Dar cu ce-or fi devină cei ce au urmat strict litera legii? Oricum cred că nu câştigă nimeni în urma gafelor, dar ratingul concursului are de suferit. Uneori stai perplex în faţa enunţului, şi nu ştii care din posibilele probleme trebuiesc rezolvate. Mai dădeam vina pe nodul din papură, excesul de zel sau handicapul meu lingvistic, dar mă mai linişteam când vedeam că şi alţii (cam aceeaşi) au probleme la capitolul „gândirecorectă”. O sincronizare perfectă pe aceeaşi lungime de undă mi se pare absolut obligatorie.
Plafonul exagerat al revistei (în bunul sens al cuvântului), impus materialului „bun de tipar” face din ea un reprezentativ document de arhivă şi vine să reflecte perfect starea de lucru la zi. Selecţia riguroasă şi impresionantele colecţii de la N° 1 încoace, Marele Coş plin cu lucrări respinse mă fac să mă întreb: „Rubrica de Scrabble reflectă obiectiv situaţia de azi din problemistică? ”
Mă tem că urmaşii ar putea crede că prin 2002 noi abia desluşeam noţiunile elementare din Scrabble. Or, lucrurile stau cu totul altfel. În mod sigur, avem toate drepturile şi pretenţiile să vedem în această revistă valoroasă o rubrică pe potrivă, cu un concurs valoros şi jucat pe bune. Ideal al fi fost organizarea lui sub egida FRSc şi implicit acordarea unui statut cât de cât oficial. Cred că aceasta ar fi stimulat ceva mai mult şi probabil ar fi adus în circuit mai mulţi ”Problemozauri” aflaţi în hibernare. Actualul concurs REBUS suferă grav de multe metehne moştenite din TOP-urile ultimilor ani, la care se mai adaugă cele ce ţin de specificul scoaterii unui mare tiraj (corectare expres a semnalului, pregătirea materialului în anumiţi termeni, greu de sincronizat cu un concurs de Scrabble). Anunţarea rezultatelor în următorul număr este probabil imposibilă, dar cred că peste un număr, este absolut reală. Departe de mine gândul că aş deţine adevărul în ultimă instanţă, dar pentru bunul mers al lucrurilor, cred că se cer făcute următoarele:
1.Utilizarea obligatorie a unui calculator conectat la reţeaua Internet. Aceasta ar permite corectarea operativă şi sută la sută corectă a grilelor, stocarea în memorie a tuturor partidelor de anticipaţie şi duplicat tactic şi a problemelor în fişiere separate, precum şi lansarea în timp real al noului tur concomitent cu lansarea revistei, precum şi posibilitatea de a pagina rubrica şi trimiterea ei intactă spre publicare, fără a mai apela la intermediari, ceea ce ar exclude regretabilele erori făcute fie din neatenţie, fie din incompetenţă.
2. Renunţarea la principiul de a fi bun cu toată lumea. Toate soluţiile trebuiesc controlate, şi prompt sancţionate aplicând strict legea sportivităţii.
3. Pentru a evita situaţiile cu echivoc, enunţul ar trebui formulat într-o totală transparenţă, univoc interpretabil.
4. Găsesc că ar fi potrivită practica de a propune probleme repetabile, când sub acelaşi enunţ, făcând doar schimbarea fondului literal, se ajunge la o nouă problemă, fără riscul de a repeta soluţiile, evitându-se astfel regretabila posibilitate de a propune nişte problemuţe neinspirate. An de an s-ar putea „sări cu calul” pe „tabla de şah” umplută de fiecare dată cu litere aşezate în diverse configuraţii. În fiecare an s-ar putea găsi câte un eveniment demn de atenţie, spre a forma câteva grupe de litere ce conţin nume de handbalişti, interpreţi de folclor, oraşe şi state, sau alte ciudăţenii de acest fel.
Cred că aceste 4 condiţii plutesc în aer şi necesită o aplicare urgentă. În caz contrar : „degeaba te lecuieşti, când te lecuieşti degeaba”, cum ar spune doctorul. Cu arbitrajul ca la Eurovision, cu erori de tipar corectate peste o lună în loc de un concurs dur bazat pe spiritul sportivităţii, vom avea o rubrică a tuturor posibilităţilor. Concursul de la REBUS e sortit prin definiţie să fie cel mai tare. Dacă nu-i să fie aşa, mai bine să nu lăsăm amprente compromiţătoare urmaşilor. La momentul dat avem o situaţie de incertitudine: dorinţa concurenţilor de a avea un concurs pe bune, pe de o parte, şi posibilităţile limitate ale organizatorilor, precum şi lipsa de interes (nedorinţa de a se implica) a oficialilor de la Federaţie, pe de altă parte. Părerea mea e că o astfel de rubrică ar putea fi dusă cu succes şi de la distanţă (din Piteşti, de exemplu). Poate că a venit timpul de a cumula experienţa mai multor autori de reviste mici şi printr-un efort comun de a propune ceva pe potriva aşteptărilor. Cu toată stima pentru dl. Cleanoveanu, dar se pare că situaţia îl depăşeşte. Are nevoie de o mână de ajutor, mai ales în plan logistic.
P. S. : Nesancţionarea erorilor în soluţii, pe lângă faptul că reflectă strâmb configuraţia reală a clasamentului, mai naşte şi nişte porniri nu chiar ortodoxe: ispita de a călca puţin mai dincolo decât s-ar permite, şi a forţa nişte soluţii ale unei alte probleme de facto. Convingerea că anume aşa ar fi corect să fie tratată problema dată, că s-a câştigat pe merit, poate naşte confuzii şi în câteva tururi situaţia iese de sub control. La prima ocazie, la sigur se va recidiva.
Probabil, deja am făcut abuz de deranj, dar aş îndrăzni să mai expun o idee aparent trăsnită. De astă dată mă voi referi la partida liberă, cvasiunanim apreciată ca fiind proba cea mai imprevizibilă şi vulnerabilă şi, deci având un vădit caracter subiectiv. Fără a greşi mult se poate afirma că principala cauză a unei atare situaţii e distribuţia neuniformă a vocalelor şi consoanelor la moment.
Regula de 2 vocale (consoane) obligatorii aplicată în partidele de duplicat dovedeşte cu prisosinţă efectul benefic al unei astfel de practici: jocul capătă o dinamică stabilă şi oferă posibilităţi de punctare relativ comparabile între ele. Prezenţa a cel puţin 2 vocale permite a face depuneri de 25-30 puncte chiar şi în cele mai vitregi condiţii. Într-o partidă liberă situaţiile cu „mâna proastă” se rezolvă mult mai dureros, având la dispoziţie doar două opţiuni:
1. Se anunţă schimbarea a 1-7 litere cu pierderea dreptului de depunere în turul dat.
2. Se face o depunere de punctaj mic (de obicei de mai multe consoane) cu speranţa de a îmbunătăţi grupa următoare.
Ambele soluţii nu oferă nici o garanţie că situaţia se va schimba spre bine, iar o repetare cu ghinion duce inevitabil la o ruptură de scor, practic irecuperabilă.
Nu văd de ce nu s-ar putea aplica principiul de 2 vocale (consoane) obligatorii şi în partidele libere. Aş îndrăzni să afirm chiar că ar fi unul din drepturile fundamentale ale jucătorului la şanse egale. Această clauză ar putea fi consfinţită
Posibilitatea de a schimba 1/7 litere cu pierderea dreptului de a depune şi de a nu prezenta literele schimbate, cred că trebuie păstrată la discreţia jucătorilor.
O statistică sumară ar indica durata unei partide libere la 9-12 tururi, deci s-ar impune acţiunea regulii pentru primele
1. Se va mări probabilitatea depunerilor cu scrabble, dinamizând jocul.
2. Se vor reduce considerabil partidele câştigate la scor (jucate deja în primele 4-5tururi).
3. Se va asigura un clasament mai compact şi mult mai obiectiv.
4. Se va mări numărul de partide aprig disputate pe ultima sută de metri.
5. Se va schimba radical tactica de joc, graţie descătuşării, când nu s-ar mai tremura asupra fiecărei vocale, ştiind că în următorul tur vei avea parte de altele, iar băftoşii ar trebui să fie mai atenţi la eventualele deschideri pe care le fac.
Această propunere este adresată în primul rând oficialilor de la FRSc, dar principalul beneficiar se anunţă a fi jucătorul de rând, de aceea contează dorinţa ambelor părţi de a fi sau a nu fi făcută această schimbare.
Nu prea văd contraargumente plauzibile. Unicul poate ar fi cel de natură conservatistă: aşa am apucat din moşi-strămoşi şi noi ţinem la tradiţia şi obiceiul străbun. Şi oricum cei mai tari jucători joacă la primele mese. Aşa o fi, zic eu, dar parcă ar fi mai echitabil dacă s-ar acorda prioritate sportivităţii în detrimentul „norocului chior”.
Acest nou principiu s-ar putea testa în cadrul unor turnee amicale sau al întrunirilor de club, spre a trage vreo concluzie în favoarea sau defavoarea acceptării lui, eu doar intuitiv pot propaga insistent această idee.
Aştept în aceeaşi măsură reacţiile susţinătorilor acestei idei, cât şi argumentele critice ale oponenţilor ei.
